E
Mana viţei de vie - Plasmopara viticola
Boala este originară din America de Nord, unde a fost observată încă din
anul 1834 de către L.D.Schweinitz. Datorită schimburilor comerciale, mana a fost
introdusă în Europa, mai întâi în Franţa, unde primele infecţii au fost constatate
de către J. Planchon în anul 1878 şi din această ţară s-a răspândit peste tot cu
mare rapiditate, determinând împreună cu filoxera pagube considerabile
plantaţiilor viticole. La noi în ţară, mana a fost observată în anul 1887 în
podgoriile Buzăului dar, după P.Viala, este aproape imposibil ca ea să fi apărut
aşa de târziu, ţinând seama că boala era semnalată în ţările limitrofe încă din anul
1881. Pagubele produse de mană sunt foarte mari, nu numai în anul când boala
se manifestă cu intensitate, ci şi în anii următori. Pierderile de recoltă datorită
acestei boli pot varia de la 10 % până la 70-80 %, în funcţie de condiţiile
climatice din anul respectiv, care determină atât intensitatea atacului cât şi
frecvenţa bolii.
Simptome. Atacul de mană se manifestă pe toate organele aeriene ale
viţei de vie: frunze, lăstari ierbacei, cârcei, flori, ciorchini şi boabe.
Atacul pe frunze. Frunzele pot fi atacate după ce ating o suprafaţă de 10-25
cm2
, adică atunci când prezintă osteolul stomatelor deschis şi până ce
îmbătrânesc, când practic manifestă o rezistenţă sporită la mană. Petele de mană
pe frunze au aspect variat în funcţie de momentul când se produce infecţia. În
primăvară, petele sunt de culoare galbenă-untdelemnie, au un contur difuz,
atingând dimensiuni ce variază de la câţiva mm la câţiva cm (stadiul petelor
untdelemnii). Cu timpul, centrul acestor pete se brunifică, frunzele luând un
aspect uscat (stadiul de arsuri pe frunze). Pe partea inferioară a limbului, în
dreptul acestor pete galbene-untdelemnii, se constată prezenţa unui puf albicios,
alcătuit din sporangioforii şi sporangii ciupercii. În funcţie de condiţiile climatice
(temperatură ridicată în jur de 20-22oC şi umiditate accentuată), ce determină o
perioadă de incubaţie foarte scurtă, faza de "pete untdelemnii" nu mai apare, iar
frunzele prezintă pe faţa inferioară acel puf albicios caracteristic.
La soiurile cu struguri roşii sau negri, petele de mană sunt înconjurate de
un halo vişiniu iar la cele rezistente faţă de această boală petele se necrozează,
iau o formă colţurată, sunt limitate de nervuri datorită reacţiilor celulare de
apărare a plantei împotriva ciupercii.
Către toamnă, când frunzele devin mai rezistente, în urma infecţiilor apar
pete mici, colţuroase, de 1-2 mm în diametru, în dreptul cărora ţesuturile se
brunifică, în timp ce restul frunzei rămâne de culoare verde. Această formă de
atac poartă numele de "pete de mozaic". În această fază ciuperca nu mai produce
pe partea inferioară a limbului sporangiofori si sporangi.
Lăstari ierbacei şi cârceii atacaţi prezintă pete alungite de culoare brună,
care pe timp umed, se acoperă cu un puf albicios, alcătuit din masa de din
sporangiofori şi sporangi. Pe lăstarii mai evoluaţi şi lignificaţi, atacul de mană
apare sub forma unor pete alungite de culoare brună, dispuse în preajma
nodurilor, în dreptul cărora scoarţa este mortificată.